Din cotidian

Ca niște furnici

Ca niște vise

Ca niște rîuri

Oamenii fug prin viața mea

Intră și se scurg din ea

Zîmbesc și plîng

Și toți mă cunosc

Și nimeni nu mă ține minte

Ca niște focuri

Ca niște munți

Ca niște zei...

Mi-e frică de ei

Mi-e greață de ei

Atunci cînd toți fug în spaimă

Ca niște detașamente

Ca niște sisteme operative

Ca niște prizonieri...

Cineva încearcă să-i organizeze

Să-i coordoneze,să-i folosească

și ei sunt în fața ochilor mei

în jurul urechilor mele

atunci cînd se întîmplă toată tragedia

Ca niște muți

Ca niște surzi

Ca niște orbi...

Lumea nu se poate trezi din cel mai adînc coșmar

Pe care toți îl numesc viață