Ochiul neatins

 

Prea departe am fost aruncați noi de noi,

Ca rușini și ca frici

Din adânci amintiri.

Nu demult m-am născut și acum vă salut

Din frumoasele lumii legende pustii.

 

Și copii sunt mari

Când le spui că-s copii.

N-ai știut?!

Ei doar joacă un rol,

Te citesc într-o limbă a lor

Pe care n-o știi.

Ai știut-o cândva,

Dar nu azi,

Mai demult.

 

Oare au ei visări?!

Oare au paradis?!

Ce-ar putea ei vedea printr-un

Ochi neatins?!

Și copii sunt mari...

chiar din sâmburi sau flori.

 

Sunt lucizi,

Ca și lacrimi de mamă,

Coborând din durere spre vis,

Stau ascunși tremurând

Într-un colț de abis,

Și rămân legănați

Într-un gol necuprins.

 

Mă jucam de-a ”copii”

Când mi-au spus să m-ascund

Sub covor,

Ca și praful cel vechi sub covoarele noi.