Cetăţenii unui anotimp pierdut

Visele plutesc deasupra gîndurilor mele

ca nişte păsări albe

pe care nu le  vede nimeni

poate chiar nici eu…

S-au cuibărit în capul meu

Ca într-un minereu de aur

Şi mă cioplesc în fiecare noapte

Căutînd ceva scump(…)

Mai uşoare decît văzduhul

Şi mai grele decît pămîntul

Visele îmi lipesc în fiecare noapte aripi

Cu care încă nu m-am învăţat să zbor

Mai intime decît dragostea

Şi mai comune decît tragedia

Ele se nasc şi mor

În capul meu atît de umplut

Cu pustiuri

Visele mele trăiesc

Într-un timp

În care nu există niciun fel de cronologie

Într-un spațiu

În care nu există niciun fel de dimensiune

În capul meu plutesc mii de insule

Cu milioane de aborigeni

Pe care nu le va putea descoperi nimeni

Niciun fel de expediţie nu e capabilă la asta

Am ascuns totul prea adînc în mine

Şi nicio  intervenţie chirurgicală

Nu ar putea să mi-i găsească

Pe aceşti cetăţeni 
A unui anotimp pierdut

Darwin avea dreptate

Oamenii nu sunt animale,

Deși în timp de mare beție fac pipi pe sub garduri. 

Dar nu!

Oamenii nici n-au de unde să fie animale.

Evoluția are un singur sens și o singură direcție.

Ea nu poate fi degradantă.

Oamenii nu sunt animale, 

Deși se bat , se mușcă și își urăsc adversarii

Pentru a cuceri femei.

Ei nu pot fi atît de inferiori,

Deși uneori se scuipă ca doi cîini peste gard

Și hîrîie unul la altul,

Atunci cînd știu bine că celălalt nu-l va ajunge.

Să vrei cît de tare,că

Oamenii nu sunt animale.

Ei urăsc și bîrfesc,

Știu minciună și port lașitate.

Acestea sunt exclusiv omenești.

Obositul

Blestemat şi aruncat sub talpă,

Plînge-n chin de îi sărată marea.

Îngheţat la creştet şi la talpă,

Îzvorăşte-n vîrf de munţi sudoarea.

Despărţit de ceruri şi soare

Şi vopsit în negru de pămînt,

Răstignit de a lumii încruntare,

C-ar ascunde iadul dogorît.

Dar de ce mîncaţi din El cu foame

Şi nu creşteţi casele în nori?

Căci şi Dumnezeu vă mai îndeamnă

Şi vă dă şi ploaie şi noroi.

Dar de ce vi-s iernile la munte

Şi vi-s verile ascunse sub copaci?

E pămînt şi-n noi de peste punte.

Dintr-un Dînsu vii şi-n Dînsu zaci.

Ne mai ţine, cînd îi punem hăţuri.

Ne mai iartă, cînd îi facem rană.

Ne mai apără de arşiţe şi-ngheţuri

Obositul din eterna dramă.

Daţi-i drumul de sub ghilotina

Mîinii noastre pline de odihnă.

Căci vulcanii tac pe sub cortină,

Cînd iertarea noastră stă în tihnă.

Prologul unei simple apocalipse

Mi-se afundă gîndul ca pietrile în marea,

Pe care vînt nu bate și soarele-i în somn.

Îmi ești aproape astăzi, dar mîine-i  îngroparea

Tăcerii noastre oarbe din vîrful unui pom.

Noi am crescut prea bine în mijloc de furtună

Și rădăcina noastră începe de la noapte,

Din amintirea mării prea pașnică-nebună,

Mai friptă decît iadul,mai moale de un lapte.

Abia aripă limba cuvîntul meu spre tine

Și zborul lui nu are sfîrșit, nici început.

Tăcerea mea-ți vorbește preludiul prea bine,

Căci pomul nostru-i cerul și rădăcina-i lut.

În astă circumstanță și aer nu mai este

Și noi suntem un pom a rodului inert,

Căci focul nostru arde și de hotare peste,

În lumea asta vie se pare a fi cert.

Noi suntem golul beznei umplute de lumină,

O altă galaxie din altul univers.

Aici doar ni-i proiectul în  lumea de duzină,

Atunci cînd pun piciorul pe unde tu ai mers .

Ai mers de sus ,de-acolo ,din altă lume oarbă

În care văd doar eu ,în care vezi doar tu.

Si corpul nostru-i formă, ce poate doar s-adoarmă,

Căci noi suntem departe de-aicea chiar acu’.

Copacul nostru poate va fi mai ‘nalt ca norii

Și-n fumul ăsta putred al cerului vom fi,

În ziua cînd nisipul ne va închide porii,

Din galaxia noastră noi poate ne-am trezi.

Atunci să știi că nimeni nu poate să ne-ajute

Și atunci să știi cuvîntul meu glasuri va avea.

Tăceria noastră plină în vorbe se va rupe

Și atunci iubirea noastră în mine va seca.

primul îndrăgostit de pe pămînt

Bărbatul mergea pe stradă

În haine albe şi umede

Afară ploua

Toţi tăcuţii de pe sub umbrele

Au început să-şi sufle reproşuri în reverele sale suri

                -         Priviți-l pe tîmpitul ăsta,cred că e un nebun!

Agitația posomorîtă din jur îi evidenția liniștea

                -         Eu sunt cel mai fericit astăzi

                      Mai fericit ca tine 

                      Ca tine

                      Şi ca voi toţi

Oraşul mocnea vestejit sub picioarele lui

Iar clădirile se topeau de sus

Ca niște lumînări crescute din fum și cenușă

Lumina lui albă se zbătea

Cu un potențial de explozie nucleară

                 -         Ieri mi-am vîndut toate hainele,

                      Toate cărţile

                      Maşina,apartamentul şi calculatorul

                      Şi astă noapte eu am plîns cu adevărat

                      Pentru prima oară

                      De parcă aş fi

                      primul îndrăgostit de pe pămînt

                     

Avalanșă

căzut dintr-o mînă în alta

ca un izvor ce se rostogoleşte din

vîrf de munte

şi-şi rupe coastele de fiecare piatră

creşteam şi mă aglomeram

într-un boţ de tensiune înghesuită

în prag de mare cutemur

muntele mi se face tot mai moale

şi mai lunecos

iar eu tot mai complicat

şi mai greoi

abia am învăţat să-mi las în spate

urme

atunci cînd mi se agită potenţialul în buzunare

lumea mă aşteaptă cu vuiet mare

ca pe o minune apocaliptică

pe care ei încă n-o cunosc

pînă ce muntele nu mi s-a scurs de sub picioare

eu mă grăbesc

să omor măcar vreo trei sate

şi să blochez vreo cinci trasee

ca să-mi descarc buzunarele

în noaptea asta , necunoscuto...!

Nu te-am văzut şi poate nu te ştiu.
Privirea ta în ochiul meu se zbate.
Au înflorit la mine în pustiu
Trei mii de revoluţii returnate.

Din tine-şi suflă fluxul primăvara
În gerurile mele amorţite.
A ard definitiv întreagă gara
Cu toate aşteptările proptite.

Nu te-am văzut şi poate nu te ştiu
Pe panta asta plină de picioare,
De morţii ăştia proşti ce cred în viu
În ochi şi umeri,cururi şi fecioare.

Cum te numeşti nici nu vreau să aud,
De unde vii,din care depărtare.
Vorbeşte-mi despre un dezastru crud.
Nimic concret,nimic documentare.

Aproape vom simţi sinceritate-
Beţia mea-ţi va zice un pamflet
Cu influenţe în eternitate
A unui rege prost de un valet.

Nu te-am văzut şi poate nu te ştiu
Şi nu te-oi şti nici mîine , nici poimîine.
Te chem la o plimbare în pustiu
În seara asta gravă ca un cîine.

Nu-ţi fie frică e pustiul meu
N-are fantome şi nici n-o s-apară.
Nu e nici focul-mort e Prometeu.
Şi nu e viaţă-moartă-i primăvara.