Cetăţenii unui anotimp pierdut

Visele plutesc deasupra gîndurilor mele

ca nişte păsări albe

pe care nu le  vede nimeni

poate chiar nici eu…

S-au cuibărit în capul meu

Ca într-un minereu de aur

Şi mă cioplesc în fiecare noapte

Căutînd ceva scump(…)

Mai uşoare decît văzduhul

Şi mai grele decît pămîntul

Visele îmi lipesc în fiecare noapte aripi

Cu care încă nu m-am învăţat să zbor

Mai intime decît dragostea

Şi mai comune decît tragedia

Ele se nasc şi mor

În capul meu atît de umplut

Cu pustiuri

Visele mele trăiesc

Într-un timp

În care nu există niciun fel de cronologie

Într-un spațiu

În care nu există niciun fel de dimensiune

În capul meu plutesc mii de insule

Cu milioane de aborigeni

Pe care nu le va putea descoperi nimeni

Niciun fel de expediţie nu e capabilă la asta

Am ascuns totul prea adînc în mine

Şi nicio  intervenţie chirurgicală

Nu ar putea să mi-i găsească

Pe aceşti cetăţeni 
A unui anotimp pierdut