Obositul

Blestemat şi aruncat sub talpă,

Plînge-n chin de îi sărată marea.

Îngheţat la creştet şi la talpă,

Îzvorăşte-n vîrf de munţi sudoarea.

Despărţit de ceruri şi soare

Şi vopsit în negru de pămînt,

Răstignit de a lumii încruntare,

C-ar ascunde iadul dogorît.

Dar de ce mîncaţi din El cu foame

Şi nu creşteţi casele în nori?

Căci şi Dumnezeu vă mai îndeamnă

Şi vă dă şi ploaie şi noroi.

Dar de ce vi-s iernile la munte

Şi vi-s verile ascunse sub copaci?

E pămînt şi-n noi de peste punte.

Dintr-un Dînsu vii şi-n Dînsu zaci.

Ne mai ţine, cînd îi punem hăţuri.

Ne mai iartă, cînd îi facem rană.

Ne mai apără de arşiţe şi-ngheţuri

Obositul din eterna dramă.

Daţi-i drumul de sub ghilotina

Mîinii noastre pline de odihnă.

Căci vulcanii tac pe sub cortină,

Cînd iertarea noastră stă în tihnă.